În condiții normale ar fi o piedere de timp să scrii comentarii la astfel de cărți. Dar dat fiind că cunosc oameni altfel cât se poate de ok care găsesc totuși atractive unele idei ale lui Puric, am zis că poate ar fi util să încerc să arăt că afirmațiile lui Puric sunt slab argumentate și civic dăunătoare.
Mulți cititori ai lui Dan Puric par a fi convinși că intențiile lui sunt cât se poate de nobile. Din ceea ce declară el, intenția sa este de a reda românului încrederea în el însuși, și de a-l ajuta să vadă lumea care îl înconjoară cu mai mult optimism și cu mai multă speranță. Ce poate fi rău în a aduce o notă de optimism într-o lume indiferentă și egoistă, în care pare că totul e anapoda?, se întreabă admiratorii săi. De aici că a-l critica pe Puric este aproape de neconceput pentru aceștia, un exemplu de rea voință. Iar dacă găsim la Puric anumite exagerări, precum aceea că a fi român este o minune a lumii, acestea, se va spune, nu trebuie privite ca afirmații obiective. Ele vin, până la urmă, din iubire. Și părintele își vede copilul său într-o lumină idealizată, și iubitul spune iubitei sale fraze incredibile. De ce n-ar face-o un om care își iubește poporul său?
Problema cu textele lui Puric este că reeditează dscursul anti-democratic, anti-european, anti-intelectualist și fundamentalist ortodoxist al extremei drepte interbelice. Ideile sale se regăsesc una după alta în scrierile lui Nae Ionescu, teoreticianul legionarilor (vezi cartea lui George Voicu, 'Mitul Nae Ionescu' pentru o prezentare detaliată a acestora, în special capitolul 2, care se găsește aici). Ideile sunt ușor de recunoscut, oricât le-ar îmbraca autorul în metafore si le-ar presăra cu anectode. Se vorbește, în textele lui Puric si a altor autori din același registru tematic, de 'românului autentic', de 'esența poporului', de 'ființa neamului', de 'sentimentul românesc al ființei' etc. Nu e clar ce se înțelege prin aceste concepte, dar e clar că Puric vrea să ne convingă că esența poporului român este ceva frumos, excepțional, minunat. Ni se inșiruie anecdote, gesturie memorabile, biografii, fraze răsunătoare. Entuziasmul său e atât de mare că ia de bună orice poveste (oricât de trăznită și incrediilă ar fi ea), dacă pare să ilustreze teza sa preferată, că sufletul poporului român e minunat si destinul său în istorie e miraculos. E de prisos sa mai spunem că Puric alege din prezent si din istorie doar ceea ce îi convine, ceea ce se conformează imaginii sale prefabricate. Oricând se pot găsi însă tot atatea anectode care sa sugereze ca poporul roman are exact trăsăturile opuse. Criterul de selectie a șirului interminabil de anecdote nu are nimic de-a face cu spiritul critic, ci doar cu retorica ieftina a populismului. Căci asta face Puric, își laudă audiența în schimbul aplauzelor.
La un moment dat Puric înșiră câteva nume de țărani și de călugări despre care zice că, "în tăcerea lor, sunt singurii care mai păstrează ființa neamului". Și totuși, dacă se mai gaseste doar la vreo șapte persoane e greu de inteles in ce sens e a întregului neam. Puric pare ca intrevede aceasta obiectie, si de aceea face o distincție intre popor și populație. Trăsăturile esențiale ale poporului român nu ar fi manifeste la populație, unde sunt latente, ascunse, trebuie trezite din domitare. Dar acest raspuns nu prea ajută, pentru ca întrebarea acum devine: de ce am crede ca aceste trăsături despre care vorbeste Puric ar există în stare latentă și la membrii populației? Poate că populația are altă "ființă" sau "esență" decât poporul. Nu știm, și Puric nu vrea să ne spună.
Dar s-ar putea raspunde că chiar dacă populația e rătăcită iar poporul e minoritar, nu e nimic rău în a privii poporul, cu calitațile sale bune, și nu populația. A crede ca lucrurile bune sunt mai comune decat sunt, a repeta cu insistenta ca romanul are trăsături bune in fond, chiar daca aparent nu e așa. Până la urmă această încredere în capacitățile omului pot să dea roade într-un final, să ne facă să cultivăm ceea ce avem bun în noi. Problema e însă că ceea ce vede bun Puric la români, modelul său de român autentic, nu e deloc un model bun. Românul autentic este pentru Puric omul comunităților tradiționale, țăranul și călugărul. Indiferenți la trecerea timpului, ancorați într-o existență în care nimic nu se schimbă, impasibili la zbuciumul istoriei, acestia îi par lui Puric "eterni". Dar oricâte calități și orice frumusețe am găsi la acest mod tradițional de viață, cu greu ne putem îndoi ca un țăran dezinformat, a cărui univers se termină la marginile satului, (țăranul român se uită ca oaia la FMI, zice Puric admirativ la un moment dat), poate fi un cetățean al unei democrații fucnționale. E un truism deja că una dintre problemele democrației romțnești este tocmai caracterul rural și tradițional al societății românești, inadaptarea sa la formele de organizare politică moderne. Pentru Puric însă acesta nu este un defect, ci o calitate a țăranului, care trăiește "în eternitate", și nu "în istorie".
Puric visează la modul de viață tradițional al țăranului, și crede ca intelectualii sunt de vină pentru distrugerea acestuia: "Intelectualul hibrid, românul 'european' de astăzi, hormonat din afară si formatat cu dispreț față de dimensiunile ființiale românesti, ne judeca în noii termeni ai lumii moderne." (p.45) Sau: "Poți sa observi reflexul acesta, generalizat, de concentrare intelectuală pe a spune ca acest popor nu este bun de nimic, ca este plin de slăbiciuni și defecte." (p.38) Și alte zeci de remarci similare. Pare a fi una dintre motivațiile discursului lui Puric să contrabalanseze aceste false si răuvoitoare atacuri asupra imaginii românului. Dar la cine se refera oare? Cine sunt acei intelectuali care spun că poporul are numai defecte? Nu e oare o alarma falsă? Chiar daca este, Puric știe că va întalni un public obișnuit cu sunetul ideologiei naționalist-ceaușiste, căruia îi repeta mereu că noi românii suntem unici în lume, ca noi nu am fost niciodata agresori în istorie, ca la noi tot răul a venit din afara etc. Când aceste stereotipuri narcisiste și xenofobe în același timp sunt puse sub semnul întrebării, fanaticii naționalismului strigă ca intelectualii perverși comit o agresiune asupra imaginii românului. Și asta crede și Puric, căci pentru el "a gandi urât despre Romania este echivalent astăzi cu a gândi critic despre Romania" (p.127)
Nu doar intelectualii si modernitatea, dar si democrația ii este antipatică lui Puric. Iarăsi, nimic nou, căci atât antiintelectualismul cât ți antidemocratismul sunt caracteristici ale discursului legionar interbelic promovat de Eliade, Cioran, Noica, si alți autori din care se inspira Puric (vezi, un interesant studiu al lui Ciprian Siulea aici). Intrebarea "cum se alege un conducator?" este pentru Puric "o întrebare stupidă, de tip din ăsta, așa... democratic" (p.56). Până la urma ce contează ce vrea majoritatea, atat timp cat nu se comformeaza imaginii visate de el? In gândirea fascistoida a lui Puric soluția vine de la un conducător predestinat, care va face, prin forța dacă e nevoie, ca esențele eterne pe care el le visează să intre in statistici. Această solutie îi este revelată lui Puric binenîțeles tot de către un călugăr, care îl invață că "un conducător nu se alege, un conducător se impune." (p.56) Nu e nevoie, prin urmare, ca țăranul să se intereseze de mersul istoriei si al politicii. Societatea de călugări și țărani indiferenți la ce se întamplă în afara ogrăzii lor va fi la adapost, căci conducătorul providențial va fi bun si drept. El nu trebuie ales, căci Destinul, Providenta, îl va plasa în frunte.
De altfel, cum se putea bănui, lui Puric nu îi place nici politica. Politica nu este organizarea vieții publice a unei comunități, făcută de către societatea însăși când aceasta e democratică. Pentru Puric politica este o afacere murdara, nimic mai mult. Nu e nici o coincidență ca nici lui Franco, dictatorul fascist al Spaniei, nu îi plăcea să se gândească pe sine ca om politic. Franco zicea ca el nu face politica. E aici o respingere nu a politicii în sine, ci a politicii de natură democratică, care presupune o implicare consecventă și resonsabilă a cetățenilor. Această politică e cea pe care gândirea fascistă, și orice concepție totalitară a statului o respinge.
Ca să închei, de ce sunt scrierile lui Puric dăunătoare din punct de vedere civic? Pentru că Puric serveste românilor idei fasciste, chiar dacă sunt spuse cu haz si cu multe anecdote. Ideile sale sunt (1) fățiș antidemocratice, căci el încearcă în mod constant să arunce în derizoriu ideea de democrație. (2) Ideile sale sunt antidemocratice și în sensul în care Puric practică un discurs în care temele politice și etnice se amestecă în mod periculos. Politica și etnia trebuie ținute separat, căci amestecul lor este exploziv. Și în occident ele sunt ținute separat, căci nu francezul pur sânge sau englezul pur sânge sunt subiectul democrație în aceste țări, ci cetățeanul francez sau britanic. O concepție naționalistă a statului este incompatibilă cu democrația bazată pe respectul drepturilor omului, așa cum o găsim în țările unde aceasta este consolidată. (3) În ultimul rând, democrația are ca trăsătură esențială, de la Iluminism încoace, credința în importanța educației, a cunoașterii, a accesului la informație, fără de care sistemul democratic nu reprezintă decât o formă goală. Puric în shimb idealizează ignoranța și indiferența față de treburile sociale și politice, după modelul țăranului care ridică din umeri. Oricât de frumos ar părea pe dinafară, privit în decrul mediului său natural, omul lui Puric este un om rudimentar, simplu în reacții, ancorat în tradiții pe care nu caută să și le explice dar pe care le urmează, ușor de manipulat, prea puțin reflexiv. Nu poate fi acesta omul frumos al democrației.
